Poiana Narciselor
Se spune ca fiecare calatorie e o experienta… Ce tip de experienta alegi sa treci in spatiul liber, depinde de propriul mod de a vedea lucrurile. Cu Poiana Narciselor, am zis ca eh.. asta e.. mai trecem si prin experiente neplacute din cand in cand. Asta ne gandeam, cocotati fiind pe un versant abrupt, dandu-ne cu fundul de pietre si agatandu-ne de smocurile de iarba. Cum am ajuns in situatia asta, nici noi nu stim prea bine avand in vedere ca Poiana Narciselor nu suna chiar asa periculos, gen Brana Caprelor sau Hornul Mare.
Sa o luam totusi cu inceputul. Am ajuns la Sinaia undeva in jurul pranzului, traseul scurt permitandu-ne sa lenevim dimineata. Am tras cateva cadre cu trenurile (fiecare cu slabiciunile lui), dupa care am zis sa ne luam dupa indicatiile gasite pe orasul.ro si pe alpinet.org.
In consecinta am taiat sinele, ne-am indreptat catre baracile de partea cealalta a garii si le-am ocolit pentru a da peste podul de piatra din spatele lor ah.. si peste nelipsitii caini guralivi.
Traseul e simplu. Pe scurt, am urmat drumul forestier pana la cariera de piatra. In total ne-a luat cam 2 ore, oprindu-ne ce-i drept destul de des pentru a apasa pe declansator. Daca ar fi sa ii pun o eticheta, l-as considera un drum simplu, mai mult o plimbare printr-o zona paduroasa decat un traseu propriu-zis. Dar prinde bine pentru o iesire rapida in incercarea de a ne mai dezmorti picioarele.
Descrierea traseului banuiesc ca nu isi are rostul avand in vedere ca exista sursele mentionate mai sus care fac deja foarte bine asta. Cert e ca la cariera de piatra nu stiu daca trebuia sa ajungem. Nu de alta dar acolo lucrurile s-au mai nasolit, bolovanii ascutiti fiind mai putini prietenosi decat ne asteptam.
Dar cum ne place sa terminam lucrurile de care ne apucam, am decis sa mergem inainte… tot inainte pana cand ni s-a parut ca in fata noastra s-a cam format un perete de piatra pe care nu tineam neaparat sa il escaladam. Asa ca am luat-o pe ocolite, oprindu-ne la un moment dat privirea pe cateva narcise timide, zarite printre smocurile de iarba.
Asadar, fuga…(oarecum) dupa ele. Fa-le cateva poze, intinde-te in iarba si priveste norii, asculta vantul si bucura-te de momentele de liniste, dupa care uita-te la ceas si da-ti seama ca s-a facut cam tarziu. Sincer sa fim nu stim sigur daca am ajuns unde trebuie, pentru ca nu am dat decat peste cateva narcise firave intr-un loc care numai a poiana nu arata. Am zis totusi sa il proclamam Versantul Narciselor, chit ca numai noi ii vom zice asa. Caci da… aici apare si unghiul inclinat de care ziceam. Daca la escaladat a fost palpitant cu agatat de iarba si urcat in forta, la coborat parca situatia nu mai parea la fel de atragatoare. Ne-am chinuit cum ne-am chinuit si am coborat cum am putut luand si nelipsitele suveniruri, zgarieturile cu care avem norocul sa ne intoarcem cam din fiecare excursie.
Dar sa nu ne intelegeti gresit. De placut ne-a placut. Felul in care se vede Valea Rea de sus e deosebit. Natura in plina forta, formele de relief impresionante, mangaierea placuta a vantului si bineinteles simpaticele narcise fac excursia o iesire de o zi, numai buna sa iti permita sa savurezi atmosfera de la munte.